Tocmai termin un curs de PR in cursul caruia am invatat ca o parte din lucruri le fac bine, instinctiv, iar in privinta altora … nu exista nici o legatura intre teorie si practica aplicata de mine. Ma asteptam, este caracteristica oricarui antreprenor mic, care pana se dezvolta face de toate, evident, dupa ureche.
Unul dintre domeniile unde gresesc este CSR-ul. Profesoara m-a descris cel mai corect. Antreprenorii care nu fac CSR coerent cu un rezultat cuantificabil, ci ajuta pe criterii emotionale o droaie de oameni care cer ajutorul direct la usa sau prin intermediari. Asta sunt eu ….
DAR….
Deocamdata cred ca sunt prea egoista ca sa pot fi pregatita sa renunt la emotie, la senzatia ca ii vad pe cei pe care reusesc sa ii ajut. Ca le vad lacrima din coltul ochiului, ca o simt si eu pe a mea, ca vad in ochii lor speranta. Doar cine a descoperit genul asta de satisfactie, care nu se compara cu nimic altceva, intelege.
Si ce daca nu vad rezultate in timp, daca ofer bani pentru inca o sesiune de tratament unul copilas bolnav incurabil. Si ce daca nu e coerenta, daca am reusit sa trimit alaturi de colegii si colaboratorii mei, prin Mos Craciun, 150 de pachete copiilor bolnavi de cancer si celor surdo muti.
Si ce daca … daca stiu ca mamele care merg la spital cu copilul cu febra, privesc impreuna cat asteapta, povestile illustrate atat de frumos de pictorita noastra pe peretele camerei de garda. Sau daca mamica amarata care vine de la tara la spital are conditii decente pentru ca am reusit sa amenajam o rezerva.
Asa ca pastrez multumirea, satisfactia, inima cat cerul, bucuria si toate privirile pline de iubire ce imi sunt adresate cand ajut.
Si ma plec deocamdata in fata celor mari, care pot face infinit mai mult bine decat noi prin campanii mari cu bugete si specialisti pe masura.