All posts by adm5htta

The Science Of Well Being

Am facut anul trecut un curs la Yale University cu sefa catedrei de psihologie, Laurie Santos, care se numeste “The Science of Well Being” si ma gandesc ca as putea sa va impartasesc cateva idei care  mi-au ramas mie in minte, pentru zilele nu tocmai usoare prin care suntem nevoiti sa trecem.

In primul rand trebuie sa stiti ca, desi fericirea este o preocupare constanta in viata noastra si nu doar a noastra, a fost in trecut si va fi in viitor, stim destul de putine despre acest concept si ceea ce stim cu siguranta este ca stam  rau la a face predictii despre ceea ce ne va face fericiti. Pe scurt, studiile arata ca habar nu avem si ne imaginam niste variante complet gresite.

Daca v-as pune sa completati fraza “Cand o sa……..voi fi fericit”, probabil raspunsul va fi legat ce ceva din exteriorul vostru, ceva foarte palpabil. Cand o sa am mai multi bani, casa pe care o vreau, masina dupa care tanjesc, o iubita dupa care sa intoarca toata lumea  capul, un sot care sa ma rasfete, jobul ideal, corpul ideal, etc….

Toate aceste predictii insa conform unor studii serioase nu sunt reale, lucrurile de mai sus odata bifate nu v-ar face mai fericiti pe termen lung.

Nu pot sa detaliez foarte mult si daca vreti sa aprofundati trebuie sa cautati cursul lui Laurie pe Coursera sau sa o ascultati in diverse podcasturi, insa asa, pe scurt lucrurile se pare ca stau cam asa:

  • starea nostra de bine este in proportie de 50% influentata genetic (venim cu optiunea optimist sau pesimist din fabrica), 10% de imprejurari si 40% din atitudinea noastra. Deci pe asta 40% ne putem baza ca il putem influenta;
  • intuim gresit caile prin care dobandim o stare de bine si de obicei pierdem energie uriasa sa ajungem acolo, in punctul in care ne imaginam ca am fi fericiti iar acolo nu gasim nimic; de fapt cele mai puternice intuitii sunt false adeseori.
  • gandim gresit in termeni absoluti, totul sau nimic si avem repere comparative gresite. La harvard s-a facut un studiu in care oamenii au fost intrebati daca prefera sa castige 50K cand ceilalti castiga 25K sau sa castige 100K cand ceilalti castiga 250K. Ce credeti, au ales prima varianta.
  • nu luam in calcul “hedonic adaptation” respectiv mintea se obisnuieste relativ repede cu orice si revine la gradul initial de stare de bine. Adica dupa 2 ani de cand te-a luat de nevasta, esti la fel de fericita cum erai inainte. Asta cu “au fost fericiti pana la adanci batraneti” nu e ce trebuie….

Ce ne face cu adevarat mai fericiti?

  • sa fim buni cu ceilalti!
  • sa avem timp mai mult
  • sa ne conectam social cu ceilalti (asta este unul dintre motivele pentru care au crescut cazurile de depresie semnificativ acum, in pandemie)
  • sa ne controlam mintea (a wander mind is an unhappy mind)

Ce strategii avem?

  • Savureaza constient ce experimentezi!
  • Scrie in jurnalul recunostintei in fiecare zi
  • Dormi 7 ore
  • Fa miscare minim 30 de minute zilnic
  • Mediteaza zilnic
  • Nu te mai compara (fie spune STOP, fie nu te mai afla in contextual comparatiei)
  • Intrerupe experientele, fa pauza si apoi reincepe, asa incat mintea sa nu se obisnuiasca (de-asta ne fac fericiti vacantele si nu masinile de exemplu)

Nu uitati ca toata stiinta din lume nu ajuta fara a experimenta iar eu va promit ca desi ce am scris mai sus par clisee, daca devin obicei va ajuta foarte mult.

Eu cred ca natura nu ne-a proiectat sa fim fericiti, ne-a proiectat sa cautam si sa vrem din ce in ce mai mult ca sa putem evolua ca specie, iar fericirea este un deziderat spre care nu vom gasi niciodata drumul.

Dar asta nu ne impiedica sa gasim drumul spre o stare de bine, de echilibru si de bine.

 

 

 

Liderul este autentic, nu perfect!

Era odata un motan care avea trei nume. Un nume il stiau toate pisicile care auzisera de motan, pe un alt nume ii spunea familia lui si prietenii cei mai apropiati si mai avea un nume pe care il stia doar el. Pornesc de la analogia pe care fiica mea a facut-o intre motan si fiecare dintre noi.

Ea a tradus povestea asta ca fiind fiecare dintre noi.

Cei din exterior care ne cunosc sau ne stiu, au o imagine, adica stiu primul nume,

Al doilea nume il stie cercul nostru apropiat, familia si prietenii si vine cu o alta imagine.

Noi, in profunzime stim despre noi ca suntem diferiti de ceea ce stie atat cercul extins cat si familia, al treilea nume.Cei mai multi dintre oameni isi cunosc doar doua nume. Numele dupa care sunt stiuti de cercul extins si numele dupa care sunt cunoscuti in cercul intim. Numele fireste este suma comportamentelor, valorilor, reputatia sau imaginea. Este cine suntem noi.

Nu am fost invatati, stimulati sa ne punem intrebarea „Cine sunt eu, care de fapt este „numele” meu?” . Am invatat de foarte mici sa privim doar in exterior. Traim intr-o lume in care ti se spune: sa inveti pe de rost, sa citesti ce spun altii, sa nu iti dai cu parerea, este un interval de varsta cand trebuie sa te casatoresti, cand trebuie sa faci copii, cand trebuie sa te angajezi. Stii cate calorii sa mananci, de cate ori pe zi sa mananci, cat sport sa faci, cate ore sa dormi, cat sa cantaresti. Daca esti femeie, stii cum sa arate buzele, cum sa arate sanii, ce trebuie sa spui, cum sa te faci iubita, ce le place barbatilor in functie de zodie……..si asa mai departe. Este obositor. Nimeni nu mai are loc sa se opresca si sa se deconecteze de exterior ca sa se poata uita in interior.

De cele mai multe ori facem profesional si personal lucruri care ne duc spre imaginea exterioara a succesului, invatam teoretic sa fimbuni angajati, mai tarziu manageri sau lideri din alta parte, invatam sa ne purtam, sa fim parinti buni, sa fim soti buni, invatam ce inseamna timpul de calitate, ce sport da bine sa facem, unde e cool sa mergem. Obositor…..

Atat de obositor incat cei mai multi dintre oameni imbatranesc fara sa aiba timp sa se gandeasca daca tot ce sunt ei are vreo legatura de fapt cu cine sunt ei. Nu isi cunosc niciodata al treilea nume.

Cele mai mari obstacole in calea autenticitatii sunt frica, rusinea si nevoia de a apartine.

De cele mai multe ori ajungi sa iti cunosti totusi profunzimile interioare si sa te intrebi „Cine sunt de fapt?” doar daca doare, doar daca este greu, doar daca viata te scoate atat de mult din culcus incat nu ai incotro si trebuie neaparat sa „te cauti inauntru” ca sa iti poti crea noi ancore. Si e bine si atunci, decat niciodata.

E.E. Cummings spunea: „A fi tu insuti intr-o lume care face tot ceea ce ii sta in puteri pentru a face din tine oricine altcineva decat tu insuti inseamna a duce cea mai grea batalie din viata unui om si a nu inceta sa te lupti”

A fi autentic inseamna sa cunosti bine cele trei nume de care vorbesc in primul paragraf. Si inseamna sa fii atat de curajos si puternic incat sa iesi constient din tot ce insemna repere date de exterior, sa iesi din forma care poate fi vazuta sau atinsa si sa depasesti frica de a fi cine esti tu cu adevarat. Sa arati lumii cine esti, nu cine ai invatat ca trebuie sa fii, ce valori ai, ce crezi si ce iubesti. Sa fii liber!

Imi place mult definitia pe care o da Brene Brown autenticitatii ca fiind „practica zilnica a detasarii de imaginea cu care credem ca trebuie sa ne identificam si a acceptarii adevarului nostru interior”

Abia din acest punct poate sa plece cu adevarat calitatea de lider, pentru ca alinierea profunda a tuturor valorilor ne fac autentici si de incredere. Iar liderul este in primul rand autentic, nu perfect!

 

Cum ar arata o scoala asa?

“- Ce desenezi acolo? intreaba profesoara de desen
– Il desenez pe Dumnezeu, raspunde fetita de 6 ani
– Nimeni nu stie cum arata Dumnezeu
– Or sa vada imediat cum termin”
Este o poveste pe care am auzit-o la Sir Ken Robinson, dar aud in fiecare zi povesti similare la mine la gradinita sau in scolile cu copii inca mici, in care merg pentru consultanta. Ce are extraordinar aceasta conversatie, este lipsa fricii de a gresi.
Din punctul meu de vedere (in afara de probleme specifice legate de pandemie pe care ii traverseaza copiii la scoala acum), o problema esentiala a scolii din Romania, mult mai grava decat programa scolara, este ingustimea felului in care este vazuta educatia:
– prost sau destept
– bine sau rau
– elev de 10 sau de 4
Daca nu exista elev de patru? Daca elevul de patru, pe care l-am numit prost din start de fapt este un geniu al sportului?
Daca nu exista bine sau rau? Daca un elev a fost certat, poate umilit acum cinci ani ca a spus in fata clasei ca nu crede in timp si spatiu, iar acum, ultimele cercetari de fizica cuantica incep sa arate ca matematic timpul nu are cum sa existe timp asa cum il vedem noi?
Daca ce cred eu ca a vrut sa zica autorul (nu mai pot cu ce a vrut sa spuna autorul) este diferit de ce crede un copil ca a vrut sa zica, de ce ar trebui sa fie corect ce cred eu si gresit ce crede copilul, de ce nu putem amandoi sa avem dreptate?
Ce vreau sa spun este ca scoala, sa ne imaginam ca ia un camp cu iarba si traseaza niste urme ca cele de masina in toate partile. Mai mari, frumos semnalizate si asfaltate sunt cele pentru romana si matematica si mai mici si prapadite pentru muzica, desen, sport….. Si apoi spune, pe aici o luati stanga, dreapta, si pe drumul de romana si mate trebuie sa mergeti cel mai des si regulamentar, sa stiti cu ochii inchisi fiecare semn de pe ele, ca altfel sunteti prosti!
Profesorul este politistul care la final iti spune daca ai luat examenul sau esti prost, alta varianta nu prea exista.
Asa arata scoala!
Scoala ar trebui ia campul, sa faca urmele si apoi sa spuna. Astea sunt urmele, pe aici o iau oamenii de obicei. Eu, profesorul, nu sunt politistul, sunt indrumatorul care iti arata variante alternative si te incurajeasa sa incepi iar si sa fii curios. Dar…..
Te incurajez sa gresesti drumul sa vezi ce se intampla.
Te incurajez sa pleci si noaptea ca sa iti folosesti mai putine simturi. Doar daca iti asumi ca o sa gresesti de multe ori si sa folosesti greselile ca pe lectii pretioase de invatare, nu ca pe esecuri.
Te incurajez sa nu recunosti institutia care imparte oamenii in prost/destept, bun/rau fiindca nu exista asa ceva, sunt doar concepte stupide.
Te incurajez sa ai in minte ca doar daca accepti ca vei gresi de multe ori, vei putea fi creativ cu adevarat. Ce e facut la fel ca in trecut, arata la fel ca in trecut, nu este inovativ. Desi pare ca greseala este ceva rau, de fapt este un profesor foarte valoros.
Te incurajez sa iti formezi parerile tale, bazate pe ce exista deja si apoi pe ceea ce ai experimentat si sa fii capabil sa le explici si sa iti explici ce ai invatat, mai degraba decat sa iti ingustezi mintea crezand ca ce este deja, este tot ce poate fi.
Cum ar fi daca scoala ar arata asa, chiar cu programa scoalara asta pe care o balacarim din toate directiile si o facem exclusiv responsabila?

Cine esti tu?

Pentru ca pregatesc un curs de imagine personala, de branding, de reputatie pentru oameni care lucreaza in institutii de invatamant, ma lovesc permanent de locul din care porneste cineva.
Aproape toate persoanele din jurul meu pe care le-am intrebat la un moment dat “cine esti?”, mi-au raspuns enumerand roluri. Sunt mama, sunt tata, sunt investitor, sunt director, sunt sportiv foarte bun, sunt campion, sunt……tot ce inseamna rol.
Sigur, oamenii astia nu mi-au spus, dar ei sigur sunt si masina pe care o conduc, casa si cartierul in care stau, ceasul de la mana, pantofii de firma si asa mai departe. Ati vazut de exemplu cum se muleaza o persoana in masina pe care o conduce daca ea, masina, este una foarte scumpa? Prin toti porii transmite, vezi masina asta? Eu sunt masina asta! Despre asta vorbesc cand spun ca oamenii se identifica cu ceea ce au.
A doua intrebare pe care eu o pun cu curiozitate si fara intentia de a bloca este “si daca toate astea maine dispar, cine esti?
La fel, aproape toata lumea ramane cu ochii mari, in blocaj complet.
Cine esti, repet. Cine esti cand copiii pleaca de acasa? Cine esti cand sotul pleaca. Cine esti daca maine iti rupi cinci oase si nu mai poti fi campion? Cine esti daca se inchide firma si nu mai esti director cu sofer si secretara?
Stiu oameni care traiesc ani de zile dupa ce le-a disparut un rol care ii definea, intr-un vartej de lipsa de identitate, de melancolie cu gandul la cine au fost si de imposibilitatea de a merge in continuare, de a intelege ca noi suntem cu totul altcineva decat rolul pe care il avem intr-un moment din viata noastra.
Pentru mine a fost un exercitiu nu greu, foarte greu sa invat de-a lungul vietii ca nu sunt rolul meu.
Mi-a fost greu sa accept ca nu sunt sportiva de performanta, ci ca am facut sport de performanta o bucata din viata mea.
Mi-a fost greu sa accept ca nu sunt jumatatea unui barbat si ca nu am ramas doar jumatate din mine cand ne-am despartit.
Mi-a fost greu sa vad ca nu sunt primul job de la care am fost data afara.
Mi-a fost greu sa accept ca nu sunt firma pe care am construit-o, care merge cel putin la fel de bine fara mine.
Dar cel mai greu de fapt este intelegerea din fiecare zi a cine sunt eu de fapt dincolo de lucrurile astea si de rolurile mele. Intelegerea asta inseamna sa traiesc constient, sa ma intreb, sa ma opresc, sa inteleg. Este munca, efort.
Azi, pentru ca este final de saptamana de lucru, va propun sa va ganditi in week-end cine sunteti voi daca dati la o parte toate rolurile voastre. Si normal ca astept sa imi impartasiti, daca doriti, evident 🙂.

Nu avem destui bani!

Cred ca o mare parte dintre oamenii din generatia mea am crescut avand o proasta relatie cu banii. “Nu avem bani”, “Cati bani mai avem? Ne ajung?”, “Banii nu cresc in pom”, “Banii nu se castiga usor”  “Aia care au, fura”…..si probabil nenumarate combinatii de N luate cate K pe aceeasi variatie.

Cand exista adanc in subcontient mesajele astea in viata de adult, nu este de mirare ca continua o relatie la fel de deficitara cu banii. Sunt oameni care nu reusesc toata viata sa ajunga la un echilibru financiar intre venituri si cheltuieli sau si mai trist dupa parerea mea, intra intr-un vartej in care castiga bani si neavand o relatie buna cu zona asta, nu stiu ce sa faca cu ei.

Sigur, eu nu ma erijez in expert de educatie financiara insa am realizat foarte tarziu ca nu reusesc sa am o abordare corecta a acestui subiect cu copiii mei si de multe ori m-am surspins gandind ca mai bine nu aveam bani deloc si puteam linistita sa le spun “nu avem” doar pentru ca habar nu aveam in ce alt fel puteam sa abordez zona asta. Banuiesc ca sunt multi parinti in situatia asta.

Imi amintesc ca avea Daria cam 6 ani cand intr-o plimbare in port la Monte Carlo mi-a spus ca vrea sa luam yaht. Cand i-am spus ca nu putem a plans doua ore. Mi-a repetat de 100 de ori ca ea a crezut ca suntem bogati si acum am dezamagit-o. De disperare i-am spus ca doamna care facea sport pe deck sigur nu e fericita, degeaba are bani. Vorba prietenei mele….”atata s-a putut, atata s-a facut”

M-am prins foarte tarziu ca de fapt nu este despre bani, este despre energie, despre flow, despre ce faci cu banii, cat impact creezi si ce aduc ei cu adevarat in viata ta.

Am invatat intre timp ca atentia poate fi mutata de la “cat castigam!” la “daca ceea ce fac este dintr-o energie care curge fluid, sunt sigur ca banii apar…..si apar, credeti-ma!”

Am invatat ca in loc de “aoleu cat cheltuim!” am putea sa privim fiecare cheltuiala cu intrebarea “imi aduce cu adevarat ceva bun cheltuiala asta care probabil este recurenta? o fac din iubire sau din ego, mandrie, concurenta etc” si apoi sa calibram eforturile in functie de ceea ce simtim.

Am invatat sa ma uit la banii din cont periodic, nu cu teama, chiar daca sunt multi sau putini, ci cu recunostinta.

Dar cel mai important, am invatat, cam tarziu ce e drept, sa nu imi mai fie frica sa abordez cu copiii subiectul asta, sa ii invat tot ce am scris in randurile de mai sus si sa le spun mereu ca visurile fac minuni si da, poti sa ai si yaht, poti sa ai de fapt tot ce iti doresti daca daruiesti o cantitate de energie suficienta pentru asta,

Am invatat si sa le spun ca banii vin mereu din abundenta daca ei servesc un scop nobil si care face bine nu doar noua ci si celor din jur, iar daca nu vin, inseamna ca nu erau pentru un scop bun chiar daca acum pare o tragedie :-). E atat de simplu sa explici asa.

Sunt o gramada de oameni care isi imagineaza ca bogatii sunt fericiti. Studiile arata ca peste un castig de 75000 de dolari pe an, nu mai creste gradul de fericire raportat la nivelul castigului. Daca faci 5 miloane pe an sau 75000, e tot aia, raporat la capacitatea de a -ti aduce bucurie banii pe care ii castigi. Mi-as dori din suflet ca fiecare om sa aiba 75000 pe an, desi sunt convinsa ca doar foarte putini ar intelege ca este destul, restul ar munci in continuare cu incrancenare si stres in drumul lor spre “chasing happiness”.