Putem darui educatie, dar nu putem darui intelepciune

Putem darui copiilor nostri educatie, dar nu putem darui intelepciune. Cele mai importante lectii ale vietii nu pot fi transmise direct.
Marcel Proust a spus bine ca:
“Intelepciunea nu o primim, ci trebuie sa o descoperim singuri, in urma unei calatorii prin pustietate pe care nimeni nu o poate face pentru noi, de care nimeni nu ne poate scuti, pentru ca intelepciunea nostra este punctul nostru de vedere prin care ajungem sa privim lumea”
Cunoasterea este de doua feluri: explicita, care include lucrurile pe care le stim si despre care putem vorbi in diferite contexte, gen “o roata se repara la vulcanizare”; si tacita care inseamna setul de practici, aptitudinile pe care le obtinem din experienta de viata. Scoata vietii, cum ar spune o parte dintre “studentii de pe facebook” 🙂.
Ceea ce inseamna ca nu putem sa ferim un copil de experiente de viata si sa avem convingerea ca putem sari direct la concluziile pe care ar trebui sa le traga din ele.
Daca facem asa, de fapt ii luam puterea. Daca continuam sa ne protejam copiii pana la 20 de ani, probabil ii ferim nu doar de durere ci si de intelepciune si maturizare.
Suna frustrant sa stii sigur ca sunt adversitati care aduc suferinta si ca daca te-ar asculta ar fi scutit/a de suferinta si totusi, experienta ta, intelepciunea ta nu valoreaza nimic, pentru ca nu ajuta. Ce se poate face, este sa le oferim copiilor experiente variate de viata si sa ii indrumam sa isi evalueze experinetele asa incat sa ajunga intr-o zona de echilibru.
Exista insa o ipoteza a adversitatii interesanta care spune ca suferinta si intamplarile neplacute, mai ales cele din intervalul 15-30 duc la o calibrare a propriilor nevoi cu lumea. Adica invata sa vada lucrurile in nuante de gri, nu doar alb si negru, sa fie flexibili nu rigizi, sa identifice oportunitati, etc. Statistic, cei care au parte de adversitati doar dupa 30 de ani, nu reusesc sa se mai calibreze foarte usor.
Cand vorbesc despre adversitate, studiile spun ca ea trebuie sa aiba niste nuante pentru a fi folositoare: sa se intample la tinerete, sa se intample oamenilor care au resurse emotionale si sociale sa faca faca si sa gaseasca parti bune si in masura potrivita.
As ramane din toata teoria cu ideea asta in minte: cand faci totul pentru el, cand ii netezesti drumul si te preocupi sa nu aiba nicio provocare importanta, ii iei puterea.

Perseverenta pana in panzele albe, sau renuntare cand simti ca nu este pentru tine?

Nu am gasit nici eu raspunsul foarte clar. De fapt aproape toata viata mea am avut in minte o voce care imi repeta obsesiv ca orice ar fi nu trebuie sa ma opresc. Ani de zile am avut si o mantra care zicea asa: „Succesul este abilitatea de a merge din esec in esec fara a-ti pierde entuziasmul”. Sunt absolut sigura ca mecanismul asta m-a dus profesional unde sunt astazi, si mi-a folosit sa ma mobilizeze in niste situatii in care probabil as fi trantit tot in jur si as fi plecat in lume.

Sunt carti care vorbesc despre asta, filmulete motivationale, povesti de succes, totul e conturat intr-o bula in care daca vrei sa fii castigator, trebuie sa fii ambitios, perseverent, sa ai „grit”. „Nu te opri, nu te opri, nu te opri!”

Dar in paralel cu bula asta este alta parte pe care am descoperit-o recent este cea cu „accepta, renunta, detaseaza-te!”. Sincer, suna mai interesant, ca pare ca nu are sanse sa te bage in burn out fizic si emotional varianta asta. Am citit zilele trecute o mantra care zice asa: „Practic non atasamentul, accept ce vine, las sa plece cand a venit timpul sa plece si am incredere ca ceea ce este pentru mine va veni fara efort”.

Suna eliberatoare varianta asta, dupa jumatate de viata in care te incapatanezi si tragi de lucruri, oameni, relatii, situatii pana in panzele albe doar pentru ca esti dresat sa crezi ca doar looserii se opresc, invingatorii niciodata.

Problema este ca suna eliberator teoretic, dar cand mecanismul tau functioneaza diferit fiindca asa ai fost educat si mai apoi autoeducat, sa renunti devine ceva aproape de neimaginat. Stiti ca sunt oameni care merg inainte si muncesc intr-un ritm infernal fara sa stie de ce? Care nici macar nu se opresc o secunda sa se intrebe de ce fac asta, daca ii face fericiti, daca este in contact cu cine sunt ei in esenta. Henry Ford a fost intrebat, foarte batran fiind, de ce munceste in acelasi ritm si a raspuns „pentru ca asa am fost obisnuit, doar asa stiu”.

Inainte de a incheia articolul ii pun si o mentiune. Ne este destinat noua, norocosilor care avem posibilitatea sa ne alegem, pentru ca sunt multi oameni in lumea asta mare care trebuie sa munceasca ca sa isi poata asigura subzistenta. Si totusi, statistic, ei nu sunt depresivi, nu sunt in burnout. Aici ei sunt norocosi. Ceea ce e o alta tema de discutie lunga si interesanta.

Tu ce parere ai perseverenta sau renuntare? Ti-ai mai pus recent intrebari despsre sens, cine esti, cat iti trebuie, cat timp ai? Sper ca dilema asta sa va puna putin pe ganduri si sa va ajute sa va intrebati despre voi, sa va cunoasteti mai in esenta voastra, asa cum ma straduiesc si eu sa fac cu mine zilele astea.

 

 

15 ani de Butterfly

Este luna in care Butterfly implineste 15 ani! Ca sa celebrez drumul pe care l-am facut, o sa scriu luna asta povesti din drumul Butterfly.

Prima poveste pe care o am este chiar cu prima zi de gradinita. Cu zero experienta de antreprenoriat, zero experienta in management si zero experienta in educatie la ora 7 in prima zi, mi-am imaginat ca, cu cei 15 copii inscrisi si toti angajatii necesari pe pozitii, treaba mea practic era terminata. Imaginatia mea nu a avut nicio treaba cu cei 15 copii care alergau haotic, unii pe calutii cu roti si ceilalti ad piciorum sub privirile educatoarelor care asteptau de la mine sa le spun ce sa faca in timp ce eu asteptam de la ele sa faca ceva. Nu mai stiu cum a decurs prima zi si nici a doua, dar a treia, una dintre educatoare s-a angajat bona la unul dintre cei 15 clienti, iar cealalta s-a intors la stat unde i se parea mai organizat (normal).

Au plecat in zilele 3, 4, 5 si 6, 10 copii din cei 15. Au ramas 5 din care 3 erau ai angajatilor.

In timpul asta eram gravida (vomitam doar cand citeam meniul, caci asa a fost “gravidenia” mea, aia in care femeile cica infloresc) cu cel de-al doilea copil iar primul avea un an si se trezea de 5 ori pe noapte.

Acesta a fost debutul meu fulminant de antreprenor!

 

 

Unul dintre momentele super amuzante a fost prima serbare. Nu mai gasesc pozele, dar eram in hora 7 angajati si 3 copii. Pentru ca bugetul era foarte limitat, l-am convins pe tata sa fie Mos Craciun. Nu existau nici cine stie ce costume de Mos pe vremea aia asa incat tata saracul arata ca un Mos second hand cu barba pana sub ochi, caciula usor pe ochi si cu bastonul la inaintare caci omul nu vedea pe unde merge. Nu mai spun ca, cu toate instructiunile, de emotie i-a iesit un hohoho pitigaiat cand a vazut ca plange una dintre fetite si a uitat sa dea cadoul nepoatei lui care a ramas nedumerita in mijlocul salii uitandu-se larg dupa Mos Craciun cum pleaca….noroc ca l-a impins cineva inapoi.

Oricum, la finalul serbarii care mie mi s-a parut senzationala iar directoarea mea, care de voie de nevoie era si educatoare si-a dat demisia. Ei i se parea ca a fost oribil si plangea, mie ca a fost senzational iar tata se jura de zor ca nu mai calca in gradinita sa il folosesc pe post de om bun la toate.

Dupa ani, am ajuns sa facem din serbari adevarate desfasurari de forta la sala de spectacol cu serii de 70-80 de copii pe scena.

 

 

Continui povestea mea de antreprenor, cu o perioada pe care nu pot in niciun fel sa o redau intr-un context vesel, dar care sunt sigura ca poate fi o lectie valoroasa pentru oricine este la un inceput de drum. Pe mine perioada despre care povestesc m-a ajutat sa ma conturez ca om, sa ma conectez la cele mai profunde temeri si sa decid uitandu-ma in urma, care este zona in care nu o sa mai permit niciodata sa ajung.

Dupa un an de cand am deschis primul sediu in Pipera, am deschis al doilea sediu in Aviatiei, intr-un moment in care exista oportunitatea asta, dar resursele mele erau minime. Eram obosita, obosita, obosita. Chiar medicul mi-a spus parca prevestind ce urma sa se intample: “o sa cazi si nu o sa te mai poti ridica”. Doar ca nu l-am ascultat, chiar imi amintesc ca ieri, ca i-am spus ca ma duc trei zile la munte cand cad si sigur imi revin. Aveam al doilea sediu proaspat deschis si doi copii mici acasa si trageam de mine permanent. Noaptea nu dormeam din cauza copiilor, ziua nu ma odihneam din cauza muncii.

Intr-o zi ca din senin, mi-a fost rau la volan, atat de rau incat nu am mai putut sa conduc. Din ziua aia mi-a fost rau mai mult de un an in fiecare zi. A fost o perioada in care am ajuns la Spitalul de Urgenta de doua ori pe saptamana. Epopeea medicala nu are sens sa o povestesc pentru ca cine a trecut prin burnout stie exact despre ce vorbesc. Am facut multe, multe controale si tratamente si diagnostice care m-au bagat in sperieti si mai tare.

Abia dupa un an intreg de tragament riguros si terapie am inceput sa am zile in care sa ma simt mai bine. Norocul meu este ca am avut mereu in jurul meu oameni care nu doar au lucrat cu mine ci m-au iubit si m-au protejat si asa am putut incet, incet sa imi revin fata ca asta sa aiba impact semnificativ asupra activitatii noastre si fara ca parintii si copiii sa stie.

Lectia pe care am primit-o in cel mai dur mod cu putinta, este ca suntem cu totii neputinciosi in fata oboselii extreme, ca genul asta de oboseala nu se mai rezolva doar cu cateva zile la munte si ca aroganta de a te considera o sursa infinita de energie costa foarte scump.

De atunci urasc ameteala si fraza “ce ai draga ca nu iti lispeste nimic, ai de toate?”

Mi-ar placea sa spun ca am invatat lectia, dar avand in vedere ca am deschis 3 sedii in 3 ani imediat cum mi-am revenit, nu arata chiar ca am invatat ceva atunci.

Privind acum in urma stiu foarte clar ca orice oportunitate merita exploatata pana la limita in care nu imi face bine fizic sau emotional. De fapt am invatat acest fel de a imi testa deciziile conectandu-ma la mine. Daca simt cumva ca incerc sa ma urc intr-un tren care pare atragator, de frica sau ego si nu pentru ca rezonez cu toata fiinta mea cu decizia respectiva, las trenul sa treaca.

Nu trebuie sa facem tot, nu trebuie sa fim tot, nu trebuie sa fim nimic mai mult decat cine suntem in esenta. Sa nu uitam ca si un trabant si un mercedes ajung tot acolo. Unii suntem trabant, altii mercedes.

 

 

Cred ca era in 2012, prin octombrie, cand dupa o vara in care unul dintre proprietari a dublat chiria cladirii si deja eram stoarsa de efort, s-au aliniat cumva astrele si am decis sa ne mutam in alta casa si sa facem din casa noastra gradinita. Cand? In doua luni. Cam asa functionam la vremea respectiva, pe repede inainte.

Urma sa facem dintr-o casa la rosu, casa de locuit si din casa noastra gradinita. Si nu doar atat. Urma sa anunt angajatii si parintii ca vom muta concomitent doua sedii din apropiere in sediul nou.

Niciodata nu merge totul snur asa incat, gradinita a fost gata, dar casa noastra noua nu, deci am dormit pe jos acasa la mama vreo doua luni daca imi amintesc bine, cu doua animale, bona, sot si doi copii. Nu am reusit sa o omoram pe mama, dar nici bine nu i-a fost.

Primul pas dupa decizie, a fost sa anunt angajatii, care s-au apucat cu mainile de cap ca abia rasuflasera usurati ca a trecut o vara fara sa ma mai apuce vreun proiect major.

Apoi am anuntat parintii. Bineinteles ca oamenii nu au crezut ca abia luasem decizia si s-au suparat, pe buna dreptate, ca nu am comunicat din timp, din vara, asa cum era normal. Cine sa te creada ca ai decis sa muti 3 sandramale asa zbang.

Am avut zeci de discutii pana am reusit sa ne linistim toti si am fost aproape convinsa ca am luat o decizie gresita si ca o sa ne pierdem foarte multi dintre copii. Dar am dat inainte.

Sediul a fost gata in preajma sarbatorilor de iarna si fix in ziua in care avea fii-mea serbare la scoala, ne-am mutat.

A fost o zi pe care mi-o amintesc foarte bine pentru ca la un moment dat efectiv eram atat de obosita ca nu intelegeam de ce toata lumea ma intreaba unde punem lucrurile.

Au curs toata ziua, doua zile la rand, masini aducand lucruri din doua cladiri mari, care trebuiau asezate asa incat peste inca o zi sa fie totul pregatit pentru petrecerea de inaugurare.

Vineri si sambata ne-am mutat, duminica am inaugurat cu parintii si colaboratorii, iar luni am inceput activitatea. Cred ca doar echipa mea integlege cat de mare a fost efortul….ceva de neimaginat.

In a doua zi de mutare, dupa amiaza, am mers la serbarea fiica-mii unde am adormit pe scaun. Cand m-am vazut instalata comod pe scaun, am dormit de cand s-a stins lumina pana s-a aprins cu o scurta pauza in care m-a trezit sotul sa vad copilu’ care performa pe scena.

Mutarea a fost un succes pentru noi, probabil pentru unii dintre parinti a fost bine, iar pentru ceilalti a fost neplacut, dar asta ne-a permis la vremea respectiva sa ne repliem si sa revenim pe linia de plutire din punct de vedere financiar.

Astazi sediul din Baneasa este un sediu plin de copii iar parintii care intra in curte si in cladire spun ca este cea mai frumoasa gradinita din zona, ceea ce imi umple sufletul de fiecare data.

Ce am invatat din mutarea respectiva a fost ca, desi am trecut prin toate temerile si intrebarile, lucrurile s-au asezat. Daca m-ar fi oprit frica de schimbare, ar fi fost o decizie gresita.

 

 

Unul dintre lucrurile pe care ti le poate face antreprenoriatul, este sa te abrutizeze.

Am avut de-a lungul anilor situatii stranii, dureroase, hilare, penibile……si incarcate de multe alte nuante de simtiri.

– un angajat care a furat mancare de la copii si era convins ca este normal;

– doi angajati care si-au facut gradinita pe strada cu gradinita in speranta ca isi vor construi afacerea pe increderea de care beneficiau prin delegare;

– angajati care au promis ca se muta la alt loc de munca cu tot cu copiii din clasa;

– parinti care m-au lasat sa angajez invatator stiind ca vor pleca si il angajez degeaba;

– parinte care m-a amenintat ca ma omoara ca si-a pierdut copilul un cercel;

– clienti care au scris pe internet mizerii, dupa ani de zile de “voi sunteti familia noastra” stiind ca nimic nu este adevarat, doar pentru ca nu au obtinut discount in ultima luna de gradinita inainte sa plece la scoala;

– concurenti care si-au facut un obicei din a face reclamatii doar pentru ca pare mai verde iarba la noi;

– oameni care au abuzat de puterea lor;

– parinti care au uitat sa achite contravaloarea gradinitei…….si asa mai departe;

Teoretic dupa o lista lunga de intamplari, de cele mai multe ori fiecare dintre noi isi construieste imprejur un zid care se traduce printr-un blocaj emotional, prin incapacitatea de a mai oferi iubire, incredere si grija, de teama. Si atunci se contureaza de multe ori imaginea unui om dur si insensibil, care “s-a ajuns si nu mai intelege cum este sa fii angajat, client, etc”. Greu de schimbat perspectivele, greu sa te pui unul in locul celuilalt.

In cele din urma insa trebuie sa decizi ce lasi in urma ta. Si daca alegi sa lasi “pe unde treci” lumina, atunci, cumva, trebuie sa ramai in lumina cu toate exemplele de mai sus. Greu si asta de facut, va spun eu din experienta. Insa este o alegere.

Si unul dintre motivele pentru care sunt foarte mandra dupa acesti 15 ani este ca am ramas in lumina, eu si oamenii mei cei mai apropiati. Am reusit cumva sa cladesc in mine un mecanism in care sa pot sa ofer incredere, iubire si grija, fiind constienta ca din cand in cand o sa mi se intample mizerii, pentru ca nu vreau ca mizeriile sa faca si mai mult deranj decat fac deja. Fac asta gandindu-ma mereu ca sa fii bun si bine intentionat cand primesti bine este usor, dar hai sa vedem daca putem face asta cand nu primim bine. Si asta este ce vreau sa arat oamenilor mei si copiilor care cresc langa noi. Ca ai puterea sa alegi cum esti, independent de ce se poate intampla.

Cred ca bucata asta de poveste este foarte necesara in vremurile astea nu tocmai usoare pe care le traim si in care am avut cu totii probabil suprize de la oamenii din jur si chiar de la noi insine. Important este sa ramanem in lumina!

 

 

Am pastrat la final #15anidebutterfly o poveste care pentru mine este lectie de temelie,  despre Scoala Butterfly.

In 2011, daca imi amintesc bine, s-a mutat clasa pregatitoare de la gradinita la scoala. La rugamintile parintilor care erau complet nepregatiti sa mute copiii inca mititei deja la scoala din coconul de la gradi, am decis sa facem o clasa de scoala.

Pe atunci aveam convingerea insusita de la ce oameni mai stiam eu care faceau business, ca “daca nu cresti, mori”.

La vreo doi ani dupa, am construit o cladire scolara pe structura metalica in curtea noastra de gradinita, planul fiind ca atunci cand o umplem o sa o mutam cu totul pe un teren nou. si construim in jurul ei.

Ii admir infinit pe cei care au dezvoltat scoli pentru ca mie, din niste motive pe care nu are sens sa le insir aici, mi s-a parut una dintre cele mai grele activitati.

Cand au trecut 5 ani si trebuia sa ne acreditam incepe povestea mea de astazi.

Nu mergea nimic, tot ce imi propuneam parea ca se poticneste si nu doar mie, tuturor ni se parea asa, era greu cu oamenii in primul rand. Ca sa fie tacamul complet tocmai divortasem si trebuia sa gasesc o varianta sa asez viata cu copiii langa care simteam nevoia din ce in ce mai mult sa fiu, dupa ani de zile in care la fiecare inceput de an si serbare, in loc sa fiu mama lor, eram “mama” alor mei de la scoala si gradinita.

Simteam ca cel mai bun pas este sa renunt sa cer acreditarea dar efectiv nu puteam sa iau decizia asta. Cred ca sase luni in fiecare zi decideam, ba ca inchidem scoala, ba ca nu le pot face parintilor si copiilor asa ceva. Ma gandeam ca ar fi un esec ingrozitor, ca o sa am o problema de imagine, de credibilitate. Trei zile ma gandeam….”gata, inchid” si apoi 5 zile gaseam toate motivele din lume pentru care nu pot sa face asa ceva.

Pentru mine, procesul asta care a durat 6 luni a fost o lupta personala de ego, mandrie, ambitie, tristete si in final puterea de a renunta.

Puterea de a renunta, dupa parerea mea, este unul din cei mai puternici stalpi ai unui antreprenor. Sa decizi ca trebuie sa abandonezi un vis la care ai muncit si unde ai pus toate eforturile si asteptarile, este cel mai greu. Niciodata, de cand sunt antreprenor nu a trebuit sa fac ceva mai greu decat sa decid ca pentru mine un drum in care am investit emotional in primul rand, trebuie sa se opreasca.

Zilele in care am anuntat ca oprim proiectul de scoala au fost fara cuvinte de grele, dar mult mai usoare decat ma asteptam inainte sa iau decizia. Am simtit dupa tot procesul asta ca am dat jos din spate un sac cu toate pietrele lumii in el, iar de-a lungul timpului s-a dovedit a fi cea mai buna solutie pentru mine.

Am invatat atunci trei lucruri super valoroase:

– sa te opresti este mult mai greu decat sa mergi inainte;

– succesul este subiectiv. Succes poate fi sa dezvolti o scoala in cazul meu, sau sa ai puterea sa alegi linistea si echilibrul sufletului;

– dintr-o situatie aparent perceputa ca un esec, poti sa acumulezi o experienta si niste perspective la care nu ai acces in nici un alt fel.

 

Povesti din #15anidebutterfly

Am pastrat la finalul lunii de #15anidebutterfly doua povesti care pentru mine sunt lectie de temelie. Una despre cum am “primit pandemia” si astazi despre Scoala Butterfly.
In 2011, daca imi amintesc bine, s-a mutat clasa pregatitoare de la gradinita la scoala. La rugamintile parintilor care erau complet nepregatiti sa mute copiii inca mititei deja la scoala din coconul de la gradi, am decis sa facem o clasa de scoala.
Pe atunci aveam convingerea insusita de la ce oameni mai stiam eu care faceau business, ca “daca nu cresti, mori”.
La vreo doi ani dupa, am construit o cladire scolara pe structura metalica in curtea noastra de gradinita, planul fiind ca atunci cand o umplem o sa o mutam cu totul pe un teren nou. si construim in jurul ei.
Ii admir infinit pe cei care au dezvoltat scoli pentru ca mie, din niste motive pe care nu are sens sa le insir aici, mi s-a parut una dintre cele mai grele activitati.
Cand au trecut 5 ani si trebuia sa ne acreditam incepe povestea mea de astazi.
Nu mergea nimic, tot ce imi propuneam parea ca se poticneste si nu doar mie, tuturor ni se parea asa, era greu cu oamenii in primul rand. Ca sa fie tacamul complet tocmai divortasem si trebuia sa gasesc o varianta sa asez viata cu copiii langa care simteam nevoia din ce in ce mai mult sa fiu, dupa ani de zile in care la fiecare inceput de an si serbare, in loc sa fiu mama lor, eram “mama” alor mei de la scoala si gradinita.
Simteam ca cel mai bun pas este sa renunt sa cer acreditarea dar efectiv nu puteam sa iau decizia asta. Cred ca sase luni in fiecare zi decideam, ba ca inchidem scoala, ba ca nu le pot face parintilor si copiilor asa ceva. Ma gandeam ca ar fi un esec ingrozitor, ca o sa am o problema de imagine, de credibilitate. Trei zile ma gandeam….”gata, inchid” si apoi 5 zile gaseam toate motivele din lume pentru care nu pot sa face asa ceva.
Pentru mine, procesul asta care a durat 6 luni a fost o lupta personala de ego, mandrie, ambitie, tristete si in final puterea de a renunta.
Puterea de a renunta, dupa parerea mea, este unul din cei mai puternici stalpi ai unui antreprenor. Sa decizi ca trebuie sa abandonezi un vis la care ai muncit si unde ai pus toate eforturile si asteptarile, este cel mai greu. Niciodata, de cand sunt antreprenor nu a trebuit sa fac ceva mai greu decat sa decid ca pentru mine un drum in care am investit emotional in primul rand, trebuie sa se opreasca.
Zilele in care am anuntat ca oprim proiectul de scoala au fost fara cuvinte de grele, dar mult mai usorare decat ma asteptam inainte sa iau decizia. Am simtit dupa tot procesul asta ca am dat jos din spate un sac cu tiate pietrele lumii in el, iar de-a lungul timpului s-a dovedit a fi cea mai buna solutie pentru mine.
Am invatat atunci trei lucruri super valoroase:
– ca sa te opresti este mult mai greu decat sa mergi inainte;
– ca succesul este subiectiv. Succes poate fi sa dezvolti o scoala in cazul meu, sau sa ai puterea sa alegi linistea si echilibrul sufletului;
– ca dintr-o situatie aparent perceputa ca un esec, poti sa acumulezi o experienta si niste perspective la care nu ai acces in nici un alt fel.

Exercise your mind – exercitiul 3

EXERCITIUL 3 – LUCREAZA MUSCHII MINTII

PENTRU CE? – daca il faci regulat iti vei aminti mai repede si mai usor nume, intamplari si alte lucruri de care ai nevoie

POZITIA CORPULUI – Culcat sau intr-o pozitie comfortabila

CAND – de cateva ori pe zi cate 5 minute, cu cat mai des cu atat mai bine

Step 1 – Timp de 2-3 minute inregistreaza in minte bucati de informatii accesibile din rutina ta zilnica si propune-ti sa le tii minte apoi creeaza un set de “mini intrebari”.

Step 2 – 2-3 minute, cu ochii inchisi sau deschisi, red ace ai memorat.

Exemple:

  • Deschide un dosar la birou si incearca sa memorezi cateva nume in ordine;
  • Memoreaza lista de cumparaturi;
  • Deschide un ziar financiar si memoreaza 20 de companii listate la bursa.

Toate aceste exemple lucreaza memoria pe termen scurt. Pentru a antrena memoria de lunga durata incearca sa tii minte aceste informatii cateva zile sau saptamani si apoi testeaza-ti memoria.

Blog Personal