Obisnuiesc ca din cand in cand sa plec singura undeva. Iar asta ma duce cu gandul la prima escapada de felul asta. Erau copiii mai mici iar eu intr-o perioada atat de incarcata, incat doar cand auzeam „mama” ma incordam toata. M-am gandit ca daca plec, or sa mai strige si „tata”. Si asa mi-am facut bagajul, am aranjat programul lor ca o mama responsabila si dusa am fost….vreo 20 de km pe autostrada spre Ploiesti pana la primul gand „rau”. Apoi m-au lovit pe rand, nu neaparat in ordinea asta, dar fiecare de mai multe ori: „sunt mama rea” „ma simt vinovata” „ce o sa fac eu singura undeva” „o sa fie oribil” „nu o sa am cu cine sa vorbesc” „o sa plang in camera singura de dorul lor”…ma rog, o serie mult mai lunga, dar a fost demult si nu imi amintesc chiar tot ce-mi trecea prin minte. Oricum a fost o lupta de lamurire cu mine ca sa nu fac cale intoarsa acasa. Si asa am ajuns la destinatie. Evident, m-am gandit sa dorm doua ore si apoi sa decid daca ma intorc acasa.
Am dormit cinci ore dusa, apoi m-am trezit si a inceput seria a doua de ganduri „e ciudat de bine”, „de ce nu ma simt rau”, „de ce nu imi mai vine sa ma intorc”, „sunt mama rea si nepasatoare”. Iar apoi liniste.
Linistea unei femei care are nevoie uneori sa fie doar cu ea. Care are nevoie sa raspunda doar chemarii fetitei dinauntrul ei, care are nevoie sa doarma fara sa se intoarca pe o masinuta uitata in pat, care are nevoie din cand in cand sa isi auda sufletul si gandurile.
Fac atat de bine doua zile de pauza, in care copilul sa fii chiar tu, in care sa te rasfeti si sa te duci la cel mai bun restaurant din oras, in care sa nu fugi de tine in compania prietenilor, in care sa vezi daca esti singur o companie suficient de buna.
De atunci plec singura, uneori, cand simt ca ma apasa ce-i in jur sau pur si simplu cand sunt obosita, doar ca plec fara nici un sentiment de regret, vina, apasare. Doar cu dor si cu bucuria revederii cu mine insami.