Felul in care parintele abordeaza relatia cu copilul este numit de specialisti stil parental sau stil de parenting. Acesta vizeaza ansamblul de practici comportamentale si emotionale pe are parintii le au fata de copiii lor.

Cercetarile de specialitate sugereaza existenta a doua elemente principale in functie de care pot fi definite stilurile parentale: caldura si controlul.

• Caldura parinteasca se refera la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile si emotiile sale si de a-i arata acest lucru.
• Controlul parental incorporeaza comportamente de disciplina precum invatarea copiilor sa actioneze conform regulilor, setarea limitelor intr-un mod consistent si emotional neutru, avand asteptari adecvate varstei copilului si monitorizand toata gama de activitati.

Literatura de specialitate identifica trei stiluri generale de parenting care pot fi regasite si in scoli ca stiluri de lucru in clasa de elevi: autoritar, permisiv si competent (asertiv/democratic).

Parintii autoritari stabilesc reguli stricte si pretind ca ele sa fie respectate. Dupa parerea lor, copiii  ar trebui „tinuti din scurt” si ii descurajeaza sa isi exprime opiniile. Parintii autoritari incearca sa gestioneze mediul familial pe baza unei structuri si a traditiei, desi, de multe ori , accentul pe care il pun pe ordine si control devine o povara pentru copil.  Copiii care provin dintr-un mediu unde se exercita un control rigid au cea mai scazuta stima de sine, sunt mai retrasi si le vine greu sa aiba incredere in altii.

Parintii permisivi sunt cat mai toleranti si mai incurajatori posibil dar tind sa fie pasivi atunci cand se incalca anumite limite. Nu au pretentii mari si nici obiective clare pentru copii. Dupa parerea lor, copiii ar trebui lasati sa se dezvolte in conformitate cu inclinatiile lor naturale.

Parintii asertivi reusesc sa mentina un echilibru intre mentinerea unor reguli clare si un mediu familial favorabil. Ei ofera indrumare fara a fi severi, explica de ce procedeaza intr-un anumit fel, permitandu-le copiilor sa isi exprime parerea atunci cand se iau decizii importante. Parintii asertivi pretuiesc independenta copiilor lor dar le impun standarde inalte de responsabilitate fata de familie, colegi si societate. Dependenta de adulti si rasfatul sunt descurajate. Competenta este incurajata si laudata. Dupa cum v-ati putea astepta, studiile afirma in general ca parintii asertivi au copii cu stima de sine crescuta care devin independenti, au imaginatie, sunt adaptabili si apreciati.

Desi aceste definitii largi sunt utile in scopuri de cercetare, sub multe aspecte sunt prea simpliste. De fapt, este destul de des intalnita situatia in care un parinte este autoritar, iar celalalt permisiv. Acesti parinti pot sa se echilibreze unul pe altul in ceea ce priveste modul in care isi cresc copiii. O situatie cu efecte dezastruoase este aceea in care un parinte devine din ce in ce mai permisiv pentru a contracara efectul prea autoritar al celuilalt parinte. Se creeaza astfel un cerc vicios care genereaza la copil comportamente indezirabile.

Utilizand ca metode observatia naturalista si interviul cu parintii s-au identificat patru dimensiuni importante ale comportamentului parintilor:

1. Strategiile de disciplinare
2. Caldura si apropierea
3. Stilul de comunicare
4. Expectantele cu privire la maturitate si control

Pe baza acestor dimensiuni, Baumrind a sugerat ca majoritatea parintilor prezinta unul din urmatoarele trei tipuri de stiluri parentale: parintele autoritar, parintele democratic si parintele permisiv. Cercetarile ulterioare (Maccoby & Martin, 1983) au sugerat adaugarea inca a unui stil pe langa cele trei propuse initial.

Cele patru stiluri parentale

1. Parintele autoritar – Parintele care adopta acest stil asteapta de la copil sa urmeze reguli strict stabilite de parinti. In caz contrar copilul este pedepsit. Acesti parinti nu explica copilului ratiunea pe care se bazeaza regulile singura „explicatie” pe care o ofera fiind „Pentru ca asa am spus eu!”. Acesti parinti au asteptari mari, dar nu sunt foarte atenti la nevoile copilului. Dupa Baumrind (1991) acesti parinti sunt orientati spre supunere si statut si se asteapta ca ordinele lor sa fie executate fara explicatii.
2. Parintele democratic – In mod similar cu parintii autoritari parintii democratici stabilesc reguli si se asteapta ca copiii sa le respecte, insa o fac intr-o maniera democratica. Acesti parinti sunt sensibili la nevoile copiilor si le asculta intrebarile. Atunci cand copiii nu se comporta asa cum se asteapta ei, sunt mai iertatori si nu sunt atat de orientati spre pedeapsa ca si parintii autoritari. Baumrind considera ca acesti parinti au standarde clare pentru comportamentul copiilor si urmaresc masura in care copiii le ating. Sunt asertivi, dar nu sunt intruzivi sau restrictivi. Metodele lor de disciplinare sunt suportive, mai degraba decat punitive. Ei doresc ca copiii lor sa fie asertivi si responsabili, disciplinati, dar si cooperanti.
3. Parintele permisiv – Parintii permisivi mai sunt denumiti si indulgenti, au foarte putine asteptari de la copii. Isi disciplineaza foarte rar copiii pentru ca au expectante foarte scazute cu privire la maturitate si auto-control. Dupa Baumrind (1991) parintii indulgenti sunt atenti la nevoile copiilor dar nu au asteptari clare de la ei. Sunt non-conformisti si blanzi, nu impun copiilor un comportament matur, lasa la latitudinea copiilor procesul de auto-reglare, evita confruntarile. Sunt in general apropiati de copii si comunicativi adoptand de multe ori mai degraba statutul de prieten al copilului decat cel de parinte.
4. Parintele neimplicat – Parintele neimplicat nu are prea multe asteptari de la copil, nu este atent la nevoile acestuia si comunica destul de putin. Desi satisfac nevoile fundamentale ale copiilor, ei sunt in general detasati de viata copilului. In cazuri extreme acesti parinti pot ajunge chiar sa respinga sau sa neglijeze nevoile copiilor.

Impactul stilurilor parentale asupra copiilor

Studiile au indicat faptul ca stilul parental prezice starea de bine a copiilor in domeniile competentei sociale, performantei academice, dezvoltarii psiho-sociale si comportamentului problematic. In general, masura in care parintii raspund la nevoile copiilor prezice competenta sociala si functionarea psihologica a copiilor, in timp ce asteptarile parintilor sunt asociate cu competenta instrumentala si controlul comportamental. (performanta academica si devianta comportamentala)

Parintele neimplicat nu are prea multe asteptari de la copil, nu este atent la nevoile acestuia si comunica destul de putin. Desi satisface nevoile fundamentale ale copiilor, el este in general detasat de viata copilului. In cazuri extreme acesti parinti pot ajunge chiar sa respinga sau sa neglijeze nevoile copiilor. Copiii ai caror parinti adopta acest stil au cele mai slabe performante in toate domeniile.

Copiii si adolescentii ai caror parinti adopta stilul democratic se auto-evalueaza si au scoruri la evaluari obiective care indica o mai buna competenta sociala si instrumentala decat copiii ai caror parinti adopta alte stiluri. (Baumrind, 1991; Weiss & Schwartz, 1996; Miller et al., 1993)

Copiii parintilor autoritari au performante bune la scoala si nu au de obicei probleme comportamentale, dar nu prea demonstreaza abilitati sociale, au stima de sine inferioara si inregistreaza niveluri crescute de depresie.

Copiii cu parinti indulgenti au o mai mare probabilitate de a avea probleme comportamentale si de a avea performante mai scazute la scoala, dar au stima de sine ridicata, abilitati sociale mai bune si niveluri  mai scazute de depresie.

Cateva recomandari de imbunatatire a stilului parental ar fi:

• sa stabilim un set de 4-5 reguli clare pe care le aplicam consecvent;
• sa avem standarde si asteptari pe care sa le comunicam copiilor;
• sa le aratam dragoste neconditionata, interes, acceptare;
• sa nu cedam constrangerilor;

*Articol elaborat de Elena Davidescu, profesor pentru invatamant primar, Scoala Butterfly.