Obisnuiesc ca din cand in cand sa plec singura undeva. Iar asta ma duce cu gandul la prima escapada de felul asta. Erau copiii mai mici iar eu intr-o perioada atat de incarcata, incat doar cand auzeam „mama” ma incordam toata. M-am gandit ca daca plec, or sa mai strige si „tata”. Si asa mi-am facut bagajul, am aranjat programul lor ca o mama responsabila si dusa am fost….vreo 20 de km pe autostrada spre Ploiesti pana la primul gand „rau”. Apoi m-au lovit pe rand, nu neaparat in ordinea asta, dar fiecare de mai multe ori: „sunt mama rea” „ma simt vinovata” „ce o sa fac eu singura undeva” „o sa fie oribil” „nu o sa am cu cine sa vorbesc” „o sa plang in camera singura de dorul lor”…ma rog, o serie mult mai lunga, dar a fost demult si nu imi amintesc chiar tot ce-mi trecea prin minte. Oricum a fost o lupta de lamurire cu mine ca sa nu fac cale intoarsa acasa. Si asa am ajuns la destinatie. Evident, m-am gandit sa dorm doua ore si apoi sa decid daca ma intorc acasa.